Politist, adj. - un comentariu existentialist

Politist, adj. nu este un film de box office, deci orice interogare scandalizata pe seama shortage-ului de audienta tine de o neintelegere a psihologiei predominante a celui ce viziteaza cinematograful.

Omul recent merge la film pentru ca simturile sa-i fie bombardate, totul la un nivel primar, imediat, denotativisim. Filmul trebuie sa respecte intrutotul parametrii eficientei stimulative, sa-i solicite receptorii intru placere imediata, sa creeze dezmatul sinestezic total. De aceea si nelipsitele popcorn, cola, nachos, o intuitie comerciala corecta in ceea ce priveste omul cavernei cinematografice. Homo sapiens comutatat pe homo ludens la coada la bilete din afara cinematografului devine homo bolundens, omul des-creierat, intrat la crapelnita simturilor (nu trebuie sa meditati prea mult asupra argumentelor de genul "merg sa-l vad pe ecran mare pentru efectele speciale" - si varianta "daca n-are multe efecte mi-l scot de pe torente" - sau "vreau sa-l vad 3D"). Cinematograful nu mai e demult casa celei de-a saptea arte (numite de un amic, foarte in ton cu manierismul actual, Arta 007), nu mai e nici macar loc al dezlantuirii emotionalitatii primar-umane, candide, din Cinema Paradiso al lui Tornatore, e tot mai mult o casa de toleranta, in care platesti sa fii satisfacut. Cum spune americanu, expect the movie to deliver. Nu-i nimic rocket science dedesubtul asteptarilor dedesubtul acestei expresii.

Filmul lui Porumboiu este o meditatie, ceea ce-l descalifica din start din circuitul cavernelor cinematografice. Este o invitatie la meditatie in timp real, o data cu protagonistul, o adastare asupra unui gand si o invitatie la sens, la closure, la inchidere a arcului gand fulgurant - meditatie - concluzie (sau deschiderea unui nou camp de bataie). E un curaj nebunesc sa folosesti cadrele de stampa pe care le foloseste Porumboiu, e o insulta crunta la adresa unui sistem nervos obisnuit sa sinapseze navalnic si superficial. Ganditi-va o clipa de cate ori n-ati avut strafulgerari prilejuite de indiferent ce pe care le-ati risipit din pierderea obisnuintei de a adasta pe un gand. E unul stiu ca am pierdut multe. Am ucis multe ganduri purtat de profilul lumii in care traiesc. O lume care proceseaza infinit mai repede si pierde infinit mai mult.

Conflictul interior cu care Porumboiu il incarca pe Cristi, personajul principal, un politist care lucreaza la un banal caz de folosire/oferire de hasis de catre niste liceeni, e la fel de nespectaculos ca si cel de-l macina pe Apostol Bologa. Pentru ca-i acelasi. (Asta cu Apostol Bologa mi-a venit pentru ca mi s-a parut ca l-am vazut pe Rebengiuc in sala). Conflictul intre datorie si legea morala din noi. Dar nu asta e spectaculos la Politist, adj., tumultul interior al lui Cristi e doar o premiza. Spectaculoasa e radiografia asupra CUVANTULUI, a limbajelor si a zonelor gri si de multe ori rizibile in care discursivitatea poate fi dusa. Cristi e un tanar inteligent, ancorat total in realitate, care asteapta ca lumea sa comunice normal, denotativ, logic si sa fie purtata de o morala a bunului simt. Scena in care trebuie sa suporte o melodie cu versuri ienachitzesti a Mirabelei Dauer si apoi sa filtreze analiza literara boanta a Ancai, sotia profesoara de liceu, e la fel de sugestiva ca si cea finala. Cristi are dificultatea legitima in a intelege a omului cu o logica si un simt al ridicolului la parametri normali in fata unor discursuri si argumente dinamitate de limitele celui care-l expune. El e in largul lui cu oamenii care le zic normal, cum e procurorul. Astfel se explica evitarea continua a comandantului, acesta vorbeste o limba diferita, o limba care-l "ia prea repede", care-l face sa se intimideze. Scena finala in care comandantul incerca sa moseasca adevarul e intr-adevar antologica. (Porumboiu intuieste perfect profilul comandantului apasat de propria conditie. Un complexat care contracareaza cu rudimente de discurs inalt, care face maieutica la nivel de definitii de Dex, pana la momentul in care acestea nu-i mai servesc si rabufneste.) Comandantul, o bruta cu convingeri autoritariste clare ("Politist vine de la grecescul polis, adica cei care conduc orasul", "Nu exista stat care sa nu se sprijine pe politie pentru exercitarea puterii" - citate aproximative), ar fi putut foarte bine sa-i ordone pur si simplu lui Cristi sa realizeze flagrantul, el insa ofera chintesenta alienarii discursului, imaginea clara a pervertirii cuvantului. Aici e, dupa mine, chestia misto a filmului. In discutia despre cat de fucked up devine cuvantul si lumea :) O lume in care politist devine din ce in ce mai adj. pentru ca noi devenim din ce in ce mai pervertiti si, evident, pervertim si limba. Evident ca si analiza literara si gramatica si, mai presus de ele, legea, isi au legitimitatea (sic!) lor, evident ca Cristi e in vadita incompatibilitate cu legea pentru ca nimeni nu i-a putut explica ratiunea lor natural, uman, pe limba lui. Asta mi-aduce aminte de problemele unui amic la locul de munca, intr-o corporatie. Avea de incheiat o actiune la care muncise, de care se ocupase, dar n-a reusit sa obtina in timp util, din cauze obiective, decat patru din cele cinci semnaturi de care avea nevoie ca actiunea sa demareze. Asa ca si-a asumat responsabilitatea doar pentru ca actiunea sa se desfasoare. Dupa o saptamana a primit avertisment, dupa amenintari clare cu desfacerea contractului de munca. Evident, compania avea dreptate, iar prietenul nu si tre sa-si asume standardele sistemului, la fel cum Cristi trebuie sa se supuna acelorasi standarde si sa faca flagrantul, my point e ca lumea functioneaza deja altfel, mult mai departe de esentele umanitatii si ale bunului simt.