Hurt Locker, zi ca-i de oscar sau esti sucker

Am revazut Hurt Locker. E mai prost ca prima data si prima data mi s-a parut an average iraq movie. filmul e inept la ceva nivele.

Subiectu&ideatia: din debut ni se citeaza ca va fi vorba despre razboi si cum actioneaza el ca un drog. prin ce se sustine? prin protagonist - un actor ramplasabil prin oricine fara regrete - care-i un bombastic, mistăr fantastic, adica sufera de un eternel retour la pipait bombe. Spre fericirea lui, personajul nu mi s-a mai parut atat de acut un cocalar, un showoffache penibil ca prima oara. Acu l-am patruns, daca ma-ntelegeti. tipul e cum ar veni dezumanizat de razboi, e golit, se comporta ca un zanatic, dar in fata bombelor e dumnezeu. asta pare c-ar vrea sa ne zica filmu - ca razboiul iti spala creierii, te reeduca, te face sa functionezi doar in parametrii sai, te intemniteaza ca intr-un davy jones' locker. o fi, dar mai degraba nu e. realitatea statistica e cu totu alta, iar personajele din jur lasa sa se-nteleaga ca si-ar cam baga picioarele si ar sta sa creasca copiii pe-acasa. dar, deh, e filmul unui personaj, e drama lui, doar asa poate functiona, ca depictor de realitati in ansamblu e nulisim.

Ca structura, e o insirare permutabila dupa bunul plac (asta pentru ca personajele sunt dezvoltate anemic in fulgurante intermezo-uri, deci poti aranja piesele cam in ce ordine vrei fara sa se piarda din valoarea colajului) a situatiilor pe care le poti intalni in razboi daca ai face parte din toate corpurile de soldati in acelasi timp. flacaii sunt genii, nu genisti. factotum. functioneaza ca infanteristi, ca sniperi, ca unitate mobila, ca genisti, u name it. am tot auzit ca e un extraordinar film de suspans. trebuie sa spun ca din acest punct de vedere e la fel de plin de suspans ca si shutter island (un film bun, de altfel). tot ca paranteza, scorsese e un maestru al cadrelor, le umple, dar la construit suspans/tensiune e papagal. bigelow, tantea, a auzit ea ca daca te incapatanezi sa tot misti camera si sa mai si zoom-uiesti ca un incepator iti da cu plus la dinamism si autenticitate. e adevarat, da poate mai intai trebia sa-l vada pe greengrass la lucru in bourne ultimatum.

Nu voi insista asupra dozei de verosimil a ceea ce depicteaza filmul la nivel de actiune militara, de warfare. Am stat vreo trei ore citind comentarii de ofiteri de cariera la adresa a ceea ce se petrece in film. Ce e in film si ce e in realitate. Dupa cum va inchipuiti, viata bate filmul in sensul ca cu viata nu te joci cum se joaca filmul ca sa iasa cu caftă. Dar nu insist, am stabilit ca la capitolul complacere cu realitatea/verosimil filmul e muci. Intram in conventie si acceptam ca e vorba de o viziune la mijloc.

Filmu are si momente bune (scena apasatoare a adolescentul desfacut "la nasturi" pentru a fi dezamorsat), dar insumand e un film de pluton. Faptul ca a capatat un asemenea buzz imi trezeste unele ganduri intristatoare: 1) filmul e luat de port drapel de eternii pacifisti ai hollywoodului si de o noua america reconvertita la pace de mesianicul obama; 2) critica de film nu mai are coloana vertebrala, iar majoritatea criticilor scriu fie ca puternice instrumente de marketing (cei cu brand), fie la siguranta pentru a nu se discredita si a iesi din cercul caldut care sa-i propulseze candva in pozitia de putere.

Doar niste ganduri.

Harry Potter 6, un actoras

Harry Potter number five a fost la fel de tare ca si melodia lu Lu Bega. Nu stiu cu ce nota a vrut artistul sa-l gratuleze pe mambo cand l-a numit al cincilea, dar din dinamica faciala nu parea a-l injura. Ba din contra. Tot astfel si cu Harry Potter (promit ca continuarea acestui post sa fie sensibil mai inteligenta). Harry Potter 6, in schimb, e altceva. Nu cu totul, dar altceva.

Voi fi foarte scurt. Cantitativ vorbind, Potter si printul semipur va parea mult mai inconsistent decat anterioarele doua (cam singurele de luat in calcul pana acum). Ca coronament narativ, vreau sa zic. Ceea ce-l face clar mult mai consistent. Gata cu acumularile pe jdemii de fire epice, gata cu deschiderea de nenumarate campuri de bataie ce facea din Harry Pottere niste constructii difuze, predispuse ignorarii. Sasele a decis sa se aseze pe o structura simpla pe care sa construiasca onest si simplu o poveste. S-a maturat dimpreuna cu biologia impersonatorul lui Harry Potter si cu minus artistria astuia. Actorul Radcliffe e ca economia romaneasca. Creste negativ.

A fost o vreme cand Harry Potter era doar un gogoloi prepubescent si Daniel Radcliffe odata cu el si asta era binecuvantarea sa. Un copil nu poate juca prost pentru ca nimeni nu-i cere sa joace. Ci doar sa fie un copil, cu lumina sa nealterata. Cand copilul creste si capata capacitati analitice si capacitate de discernamant intre fictiune si realitate, totul se ruina. Nu degeaba cei mai celebri copii ai vremurilor noastre (Frodo Baggins si Harry Potter) sunt niste rateuri de anvergura ca transpunere interpretativa ca sa zic asa. (Sper doar sa nu ni-l sacrifice si pe viitorul Tom Ward, discipolul Vraciului). Si nu e nici macar ca Radcliffe ar suprainterpreta sau subinterpreta (poate asta nitel), e pur si simplu drama tanarului care in curand isi va da seama ca n-are nci o treaba cu actoria. Oale si ulcele (pottery si small pottery). Nici o diferenta intre ele, doar ca in cazul celor mici ciobitura e mai putin vizibila.

Altfel, e episodul lui Albus Dumbledore care rulz pana nu mai rulz. In rest numai supertatici care isi fac treaba metronomic. Un film bun, cel mai bun din serie, tocmai pentru ca in sfarsit ni se permite sa vedem - cum baga Potter la final - "cat de frumoasa e privelistea".

Politist, adj. - un comentariu existentialist

Politist, adj. nu este un film de box office, deci orice interogare scandalizata pe seama shortage-ului de audienta tine de o neintelegere a psihologiei predominante a celui ce viziteaza cinematograful.

Omul recent merge la film pentru ca simturile sa-i fie bombardate, totul la un nivel primar, imediat, denotativisim. Filmul trebuie sa respecte intrutotul parametrii eficientei stimulative, sa-i solicite receptorii intru placere imediata, sa creeze dezmatul sinestezic total. De aceea si nelipsitele popcorn, cola, nachos, o intuitie comerciala corecta in ceea ce priveste omul cavernei cinematografice. Homo sapiens comutatat pe homo ludens la coada la bilete din afara cinematografului devine homo bolundens, omul des-creierat, intrat la crapelnita simturilor (nu trebuie sa meditati prea mult asupra argumentelor de genul "merg sa-l vad pe ecran mare pentru efectele speciale" - si varianta "daca n-are multe efecte mi-l scot de pe torente" - sau "vreau sa-l vad 3D"). Cinematograful nu mai e demult casa celei de-a saptea arte (numite de un amic, foarte in ton cu manierismul actual, Arta 007), nu mai e nici macar loc al dezlantuirii emotionalitatii primar-umane, candide, din Cinema Paradiso al lui Tornatore, e tot mai mult o casa de toleranta, in care platesti sa fii satisfacut. Cum spune americanu, expect the movie to deliver. Nu-i nimic rocket science dedesubtul asteptarilor dedesubtul acestei expresii.

Filmul lui Porumboiu este o meditatie, ceea ce-l descalifica din start din circuitul cavernelor cinematografice. Este o invitatie la meditatie in timp real, o data cu protagonistul, o adastare asupra unui gand si o invitatie la sens, la closure, la inchidere a arcului gand fulgurant - meditatie - concluzie (sau deschiderea unui nou camp de bataie). E un curaj nebunesc sa folosesti cadrele de stampa pe care le foloseste Porumboiu, e o insulta crunta la adresa unui sistem nervos obisnuit sa sinapseze navalnic si superficial. Ganditi-va o clipa de cate ori n-ati avut strafulgerari prilejuite de indiferent ce pe care le-ati risipit din pierderea obisnuintei de a adasta pe un gand. E unul stiu ca am pierdut multe. Am ucis multe ganduri purtat de profilul lumii in care traiesc. O lume care proceseaza infinit mai repede si pierde infinit mai mult.

Conflictul interior cu care Porumboiu il incarca pe Cristi, personajul principal, un politist care lucreaza la un banal caz de folosire/oferire de hasis de catre niste liceeni, e la fel de nespectaculos ca si cel de-l macina pe Apostol Bologa. Pentru ca-i acelasi. (Asta cu Apostol Bologa mi-a venit pentru ca mi s-a parut ca l-am vazut pe Rebengiuc in sala). Conflictul intre datorie si legea morala din noi. Dar nu asta e spectaculos la Politist, adj., tumultul interior al lui Cristi e doar o premiza. Spectaculoasa e radiografia asupra CUVANTULUI, a limbajelor si a zonelor gri si de multe ori rizibile in care discursivitatea poate fi dusa. Cristi e un tanar inteligent, ancorat total in realitate, care asteapta ca lumea sa comunice normal, denotativ, logic si sa fie purtata de o morala a bunului simt. Scena in care trebuie sa suporte o melodie cu versuri ienachitzesti a Mirabelei Dauer si apoi sa filtreze analiza literara boanta a Ancai, sotia profesoara de liceu, e la fel de sugestiva ca si cea finala. Cristi are dificultatea legitima in a intelege a omului cu o logica si un simt al ridicolului la parametri normali in fata unor discursuri si argumente dinamitate de limitele celui care-l expune. El e in largul lui cu oamenii care le zic normal, cum e procurorul. Astfel se explica evitarea continua a comandantului, acesta vorbeste o limba diferita, o limba care-l "ia prea repede", care-l face sa se intimideze. Scena finala in care comandantul incerca sa moseasca adevarul e intr-adevar antologica. (Porumboiu intuieste perfect profilul comandantului apasat de propria conditie. Un complexat care contracareaza cu rudimente de discurs inalt, care face maieutica la nivel de definitii de Dex, pana la momentul in care acestea nu-i mai servesc si rabufneste.) Comandantul, o bruta cu convingeri autoritariste clare ("Politist vine de la grecescul polis, adica cei care conduc orasul", "Nu exista stat care sa nu se sprijine pe politie pentru exercitarea puterii" - citate aproximative), ar fi putut foarte bine sa-i ordone pur si simplu lui Cristi sa realizeze flagrantul, el insa ofera chintesenta alienarii discursului, imaginea clara a pervertirii cuvantului. Aici e, dupa mine, chestia misto a filmului. In discutia despre cat de fucked up devine cuvantul si lumea :) O lume in care politist devine din ce in ce mai adj. pentru ca noi devenim din ce in ce mai pervertiti si, evident, pervertim si limba. Evident ca si analiza literara si gramatica si, mai presus de ele, legea, isi au legitimitatea (sic!) lor, evident ca Cristi e in vadita incompatibilitate cu legea pentru ca nimeni nu i-a putut explica ratiunea lor natural, uman, pe limba lui. Asta mi-aduce aminte de problemele unui amic la locul de munca, intr-o corporatie. Avea de incheiat o actiune la care muncise, de care se ocupase, dar n-a reusit sa obtina in timp util, din cauze obiective, decat patru din cele cinci semnaturi de care avea nevoie ca actiunea sa demareze. Asa ca si-a asumat responsabilitatea doar pentru ca actiunea sa se desfasoare. Dupa o saptamana a primit avertisment, dupa amenintari clare cu desfacerea contractului de munca. Evident, compania avea dreptate, iar prietenul nu si tre sa-si asume standardele sistemului, la fel cum Cristi trebuie sa se supuna acelorasi standarde si sa faca flagrantul, my point e ca lumea functioneaza deja altfel, mult mai departe de esentele umanitatii si ale bunului simt.

Cum m-a fript politia pentru ca sunt fan Michael Jackson in ziua mortii din cauza goanei si pentru ca Depeche Mode nu mai vrea

O zi in care sunt falit. Am ramas fara un sfantz si am de gand sa va zic si cum. Bine, conceptu e si cu sens jelitoriu, se prapadi Michael si io inca mai speram la un concert prin vecinatatea Romaniei. La ala din 96 eram prea copil ca sa mi se aplice termenul de falit. Am trait cu stiri de Tele7abc de la aeroport si cu o lunga si draguta scandalizare privind netelevizarea evenimentului. Am mers mai departe totusi, defuland in camera tapetata cu Michaeli de Popcorn sau Bravo a amicului Emil. Tipu avea pe vinil toate albumele scoase de flacaul Michael. Crescui, Michael se mai disipa, am ramas la fel de infexibil si neaderent tehnic la miscarile tipului, dar n-am pierdut nici o sansa de a-mi arata iubirea pentru muzica lui. N-a fost playlist creat adhoc pe la get togetherurile amicale in care sa nu cer un Give into Me (my favourite). Ce sa mai, se duse. Sau vorba romanului, ce sa-i faci... Am dedicat o parte din ziua de birou lui Michael.
Apoi am plecat sa fac rost de ultimii mei bani. Ultimii mei bani sunt/e un bilet la Depeche Mode care n-a vrut sa mai vina. L-am tinut pana acu asteptand sa se razgandeasca ceva. Nic. M-am tarat la Diverta pe Magheru sa iau niste bani. Pe bilet. Am prins evident schimb de tura. Mai veniti dumneavoastra mai tarziu sau chiar si in weekend. Ne complacem. Doar ca cand sa ies pe bulivar iau si io 5 metri (poate mai putin) de sens unic (aveam sa aflu) si dau exact in paleta lu Garcea ca cica sa stam de vorba. Ma gandeam ca-mi spune cum i-a alergat Michael in 96 pe el si pe tovarasii militieni, imi arata un autograf obtinut atunci, imi zice ca Michael i-a cerut pulanul sa-i simta greutatea, faze de genul asta. Si spre surprinderea mea, chiar de asta m-a oprit. Pentru un omagiu adus lui Michael. Piosenie, recluziune, post negru. Totul intr-o amenda. Imi lua si biletul. A dreacu dom Garcea, exact 120 lei amenda, cat beletu la Depeche. Noi sa fim sanatosi.

Cu ce raman dupa TIff

Cam gata cu Tiff-ul clujean de anul acesta. Am vazut 20 de filme si jumatate in 5 zile. Jumatatea e a nedigerabilului turcesc Sunt Marlon si Brando. Acesta a reusit marti sa ma scoata din sala inainte de genericul final. N-am iesit niciodata de la un film pe reteta tot mai practicata a plictisului. Recunosc ca filmul venea si pe fundalul unei experiente clujene nefericite - ridicat masina peatza miai viteazu, pupat portofel sa-mi elibereze 4 milioane ca sa mi-o recuperez. Si cum vina ca am iesit prematur din cinematograf nu era de ajuns, gasit amenda parcare pe parbriz masina recuperata proaspat. Veti zice ca sunt un imbecil si recunosc ca n-am exclus aceasta varianta din analiza. Incercati totusi sa experimentati viata culturala pentru mai multe zile in cluj, cu repezeala de la dreacu la tacsu si alte nush cate mamone, si mai discutam.

La filme revenind, raman cu Tokyo Sonata si Shirin. Despre primu am mai zis cate ceva in cele posturi crestinesti anterioare. Despre Shirin... Pur si simplu vedeti-l. Pentru majoritatea e un film de intr-un ceas de dus. Unde vezi cu ochii. Daca te tine un ceas. Pentru cei simtitori, it's the shit. E un experiment de receptare cinematografica a unui basm ce basnuieste de iubire neimplinita. Un numar de chipuri de femei sunt urmarite metamorfozandu-se in virtutea celei mai pure empatii cu personajul feminin - Shirin. Acesta este filmul, un studiu de fizionomii in bulboana unei lecturi participative prin excelenta. Mai degraba un non-film, dar unul incredibil.

Retin si excelentul My Winnipeg, raman rece la alegerea publicului - Machan (o comicarie de situatie despre un grup de ceilonezi ce reusesc sa obtina viza de Germania pionierand jocul de handbal pe meleagurile lor, care mi-a adus aminte de un film cam de aceeasi anvergura cu niste jamaichezi ce se pregatesc de participarea la proba de bob la Olimpiada).

L-am vazut si pe Van Damme incercand sa fie actor fara mare succes in JCVD (totusi cam cel mai bun film al lui so far) si imi pare rau ca am ratat Alle anderen. Nu foarte rau, insa. Am niste intuitii nu foarte favorabile acestui fim. O sa-l vad maine acasa.

Altceva... Tiffu mi-a prilejuit intalnirea cu cea mai placut guraliva fetita intalnita vreodata, Ana. Zi-ne din pian, Ana!

Stark. Jim Stark. Ziua 2. Si 3. La Tiff

Ziua 2. Si 3. E cu nefericitul Jim Stark, victima a vamaiotismului organizatoric al festivalului. Jim Stark e cel mai bonom ogre de underground. Un ogre indie. E producatorul filmelor lui Jarmusch, daca vreti sa vi-l inmagazinati cumva. Un avocat de succes care, intr-o criza de mijloc de viata, si-a bagat pula de urgenta si s-a apucat de film independent. O aparitie foarte neverosimila in peisajul nostru. Am trai mila si jena aseara, dupa Stranger than Paradise. Tarziu, in noaptea adanca a genericului, o fetiscana obosita a deztelenit un microfon bolborosind celor 50 de oameni ramasi insala ca e pe-acolo si Jim. Are niste povesti pentru noi. Oricat as fi vrut sa-l aud, am iesit. La fel cum am iesit azi, dupa excelentul Nunta la tara. Am iesit cu promisiunea de a reveni dupa o tigare, cand Jim isi intra in rol. Exact dupa o tigara-fulger, am revenit pentru a fi luat de valul publicului care-i pusese punct lui Jim. Asta fu Jim, pacat, dar poate ca lumea pur si simplu vrea sa vada doar imiaginile miscatoare de pe panza.

Altfel, oamenii vin. Nu ca acu doi ani cand se rula cu sala plina, dar jumatati sunt. Am vazut filme foarte bune, bune si acceptabile. Nimic care sa-mi iste remuscari de fugit irreparabile. Daca ma seaca ceva e reclama de inceput de fiecare proiectie. Aceleasi, in aceeasi ordine. Ma cam calca pe monturi de am ajuns sa am interogari ignoratoare de pacturi fictionale, conventii si alelalte. Ba, da ma lasi cu mocanii aia doi care fal(u)seaza la fluier si vad Ang Lee in codrii Bucegiului? La ce-l vad? Si daca tot vad si s-au decis asupra unui chinez, de ce nu Sora 13, Biciul fermecat ceva? Intelegeti unde m-a dus? L-am trimis in ma-sa si pe Puya cu foamea lui de bani vodafonezi. Pai cine dreacu il are pe ala care-l blocheaza in parcare pe speed dial? Whatever.

Am fost la drive-in pe acoperisul lu iuliusmall. Am vazut Repo, sau cum zic astia un musical gothic de referinta pentru multi ani de-acu incolo. Nu-i foarte rau, e indeajuns de grafic sa mearga cu niste pringles. M-am refacut misto dupa niste nordice solide.

Doo documentare cehesti - Rene si Cetateanul Havel. Primul inutil, al doilea ok. Am retinut reteta fratilor lui Rumburak - documentarul trebuie sa dospeasca, tot ce conteaza e sa ai intuitia unui personaj cu viitor. Il urmaresti vreo 20 de ani si apoi montezi. A, si am retinut si o remarca a lui Havel in avionul care-l aducea spre Romania sa fie indoctorat honoris causa de Constantinescu - Pare-se ca romanii ii fac doctor honoris causa pe toti cei care-i viziteaza. Simptomatic pentru invatamantul autohton, pentru mediocritatea sistemului, a celor ce ies din el si pentru lejeritatea cu care se trage cu diplome academice in populatie.

Din nou la filme, dupa o meditatie de o zi si ceva asupra sa, dezamagitorul Tokyo Sonata de ieri a devenit cel mai tare film vazut so far la TIFF. E imposibil ca un Kurosawa sa pice naiv in acumulare apoteotica de burlesc, haotic, cliseu ingrosat partea a doua a filmului, dupa ce in prima jumatate mi-a aratat ca e tatic in constructie. Ieri am iesit decis sa tai cu briceagu lui Ockam si sa consider ca pur si simplu cea mai simpla explicatie - ca filmul e esuat - e cea mai buna, azi filmul mi se pare tatic. Definitiff.

Tiff - deschiderea

Cluju e ursuz cam de vreo noo celsiustene. Mi-am bagat si mi-am scos foarte neindestulat despre strazile blocate si bombardate ale metropolei (doamne ajuta ca stau in Bucuresti, u know?) finca m-am infiintat urgentat sa deschid TIFF-ul. Ca un organizatori desavarsit m-am cam raportat la sfanta acreditare ca la the ultimate clearance si era sa mi-o iau in mufla in absenta tupeului salutar al Silviei. Io si Turbo, doi melteni acreditati, pasibili de a rata covorul rosu si aperitiffu festivalului din lipsa de bilete. Slava Silviei si mambo jamboului ei urban asupra unui Chirilov galant care a aruncat subit in joc o invitatie nominala (nominalu lui) pentru dilimachii de peste drum. In fine, ne-am scos. Am ocolit carpeta oficiala, prea corny pentru narile noastre grunge si am fugit sa ne luam locurile. Pe care le aveam. Ei, Marinci, CTP-ei, Hurezeni, televizivi, tantea aia de pastoreste Institutul poneiului, in fine, niste tarani. Noi, adica. Printre ei.

Deschiderea ok dupa standardele mele, cum ar veni mininul discursiv necesar. Giurgiu, un oarecare, cu aclamatio sponsori, Chirilov, taticu filmelor (vorbeste si tichetu din noi) cu un gest ok de a aduce salahorii pe scena. Nimic fals, nimic fastuos. Iesire in rampa si imediat iesire in panta. In rest, organizarea aproximativa, impresie de vamaiotism festivalier, nimic rau in asta, poate usor mai mult in disonanta cu expunerea mediatica ante-eveniment. Am confirmarea impresiei ca si in cazul Tiff-ului marketingul prezinta alta marfa. Una mult mai glamour, mai snoaba, mai de red carpet si tafta. Tiff-ul ramane totusi un cort pus pe plaja de Cote d'Azur, ceea ce nu pot spune ca nu m'encanta.

Filmul de deschidere bun. Amintiri din epoca de aur. Sase legende urbane din epoca puse cap la cap intr-un luuung metraj de 155 minute. Bine, a fost si director's cutu. Am fost totusi mai putin entuziasmat decat media (concept matematic) caci parca raman totusi cumva mai atasat de realismu rece, mic, abrutizant decat de burlescul si poanta de cucerit public. Nu ca ma dau io interesant, dar cel mai fad si mai lipsit de legenda (efectiv o defectiune tehnica) short - cel cu soferu de autotren cu gaini - mi-a placut si cel mai mult. Ei, o sa vina si la bucuresti tiffu si veti merge sa-l vedeti si sa radeti. vedeti voi ce si cum. Acu ma bag pe bere ca m-au capiat purtatorii de bannere de pe la trecerile de petoni. Poze - aici.